Siegfried Kofczinski

 

Ziegfried Kofszinsky, polonez, originar din Lemberg (Lvov),  Școala de Arhitectură de acolo, a fost adus în țară de profesorul, J. Schultz pentru lucrările de la Castelul Peleș. A executat pe cont propriu clădirea Carul cu Bere de pe str. Stavropoleos, casa Gh. Nanu pe str. Icoanei și mai multe alte case, a  lucrat și la Ministerul de Interne cu D. Maimarolu și a fost colaborator principal al arhitectului Al. Săvulescu la Clădirea Poștei Centrale, la Primăria din Buzău și la Biserica Amzei. A colaborat mai târziu în largă măsură și la proiectarea detaliilor  la Palatul Administrativ și de Justiție din Iași, operă a arhitectului I. D. Berindey.

 

După războiul din 1916-1918 a lucrat cu arhitectul Cretzulescu la refacerea satului Mărăști din Putna.”

 

Din a doua sursă, a familiei arhitectului, reținem următoarele: arhitectul Ziegfried Kofszynski se naşte în 1858 la Lemberg^[1], oraş din Galiţia, ce aparţinea pe atunci imperiului austro-ungar  și moare în București, în 1932. Numele său va apărea de-a lungul timpului scris în diverse variante: Kofszynski, Kofcinsky etc.

 

Între anii 1872-1876 Ziegfried Kofszynski urmează studiile universitare la Akademia Techniczna we Lwowie (întemeiată în 1844), important centru universitar tehnic, din a doua jumătate a secolului al XIX-lea din Europa centrală, în cadrul Imperiului Austro-Ungar. După terminarea studiilor Ziegfried Kofszynski primeşte oferta din partea arhitectului Johannes Schultz (1844-1926), asistentul lui Wilhelm von Doderer (1825-1900), de la Technische Hochschule din Viena, de a face parte din echipa de arhitecţi ai Regelui Carol I, pentru lucrările Palatului Peleş din Sinaia.

 

La Sinaia, în 1876, este desemnat arhitect şef al lucrărilor Palatului Peleş, deși în cartea sa dedicată construcției Palatului Peleș, Ruxandra Beldiman nu amintește nimic de activitatea lui Kofszynski. Căsătorit în 1888 cu Ana Catarina Klein, decide să-şi stabilească reşedinţa în Bucureşti.

 

În 1892, asociat cu prietenul arhitect Pesch, proiectează locuința lui Alexandru Barbu din București, strada Popa Soare 38^[2]. Semnătura planșelor apare sub forma A. Pesch & Z. Kofcinsky, arhitecți. Autorizația cu nr. 87 din 30 martie 1892 împreună cu planurile atașate reflectă disponibilitatea celor doi arhitecți de a crea locuințe unifamiliale în maniera eclectic academismului vienez.

 

De fapt, această dată consemnează perioada de când cei doi arhitecți au început colaborarea lor. Locuința, un parter, are marcată intrarea principală, așezată în axul central al fațadei, printr-un decroș cu două ante ce susțin un fronton bogat decorat.

 

Stabilindu-se în București, printre primele doleanțe a fost să-și realizeze o locuință pentru familia sa. La 16 aprilie 1892 înregistra cererea sub semnătura Zygfried Kofszynski la Primăria Comunei București pentru „a construi de nou o casă pe proprietatea mea situată în strada Popa-Chițu nr.3 conform planurilor alăturate, cu onoare vă rog Domnule Primar să binevoiți a dispoza de a-mi elibera cuvenita autorizațiune.”^[3]

 

Primește Autorizația nr.115 din 21 aprilie 1892 care stipulează: „Casă de locuit de zid masiv lucrat cu mortar de var și acoperit cu metal cu calcan de zid despre vecin și în conformitate cu planurile prezentate și aprobate de serviciul clădirilor…” Toate planșele, planuri, fațade și secțiune sunt semnate Z. Kofcinsky & A Pesch, arhitecți.

 

Planul cadastral al Bucureștiului din 1911 nu consemnează pe strada Popa-Chițu nici un proprietar Kofcinsky. Este posibil ca să nu fi fost executată sau să o fi vândut la un moment dat.

 

A lucrat multe dintre aceste locuințe urbane unifamiliale alături de colegul și prietenul său Alois Pesch, împreună cu care semna proiectele.

 

O altă locuință unifamilială, databilă în jurul anului 1900 este cea a proprietarului I. Alexi din strada Polonă, dar ale cărei două fațade se vor găsi în cadrul altui dosar de autorizare de la arhive^[4] și care sunt semnate numai de Kofcinsky. La  semnătură adaugă fără conducere, probabil fără asistență tehnică din partea sa.  În schimb, se bănuie autoratul său asupra acelor două case cu decorații de factură neogotică, așezate față în față, în oglindă, din str. Jean Louis Calderon nr. 48 și 50, prima fiind actualul sediu al Uniunii Arhitecților din România. Cele două case și încă două asemănătoare, în oglindă, orientate perpendicular pe strada Sălciilor, proprietatea aceluiași Bally, probabil că au acelaș autor. Din păcate, în arhivele statului nu s-au găsit documentele probatorii.

 

Proiectul unui restaurant ce avea să devină celebru în centrul Bucureştiului Caru’ cu bere este opera cea mai celebră a arhitectului polonez. Clădirea este rezultatul unor relații de prietenie cu fraţii Mircea, originari din Transilvania, care doresc să construiască o berărie în spirit austriac, pe uliţa Stavropoleos, în centrul vechi al oraşului, lânga biserica cu acelaşi nume.

 

Proiectul este autorizat în anul 1898^[5] când arhitectul are vârsta de 41 de ani și va fi semnat de Z. Kofcinsky & A Pesch, arhitecți.  Caru’ cu bere  va atrage mari personalităţi ale culturii române precum scriitorii George Coşbuc, Octavian Goga sau I.L. Caragiale. Caru’ cu bere  insolit și fascinant prin stilul neogotic apărut atât de neobișnuit în București, devine opera cea mai cunoscută a arhitectul Ziegfried Kofszynski, care va rămâne fidel creaţiilor inspirate după modelul celor din imperiul austro-ungar. Tot în această perioadă îl cooptează în colectiv și pe tânărul arhitect, evreu de origine poloneză, născut la Brașov, Alfred Popper (1874-1946).^[6]

 

Aceeași sursă bibliografică menționată mai sus -articolul Dianei Cofșinski- precizează că în jurul anului 1900, în timpul lucrărilor la Caru’ cu bere, Ziegfried Kofszynski îl cunoaște pe arhitectul Alexandru Săvulescu (1847-1902), arhitectul proiectului Palatul Poştelor. Palatul, aflat în vecinătatea berăriei, flancat de patru străzi, din care una, strada Stavropoleos, avea exact vizavi Caru’ cu bere.  Kofszynski va deveni copartener, în calitate de arhitect proiectant adjunct, având un rol semnificativ atât la lucrările de interior, la scările monumentale cât şi la coridoarele din clădirea devenită astăzi Muzeul Naţional de Istorie a României. Începută în anul 1894, modelul ales fiind Palatul Poștelor din Geneva, clădirea a fost proiectată într-o arhitectură neoclasicizantă la exterior. La interior, pe alocuri, apar elemente stilistice neogotice, probabil proiectate de mâna creatoare a arhitectului polonez.

 

Drumurile celor doi arhitecți se intersectează şi încep să lucreze împreună. Cei doi se vor înţelege foarte bine, deși este o diferență de cca 10 ani între ei, vor deveni colaboratori permanenți, vor lucra împreună în cadrul Ministerului Cultelor şi Instrucţiunii Publice la alte proiecte de arhitectură, nu numai în Bucureşti ci şi în alte oraşe din ţară, proiecte arhitecturale de mare anvergură.

 

Un astfel de proiect va fi Palatul Comunal din centrul oraşului Buzău, ce adăposteşte astăzi sediul primăriei. Clădirea a fost construită în perioada 1899-1903, la comanda primarului orașului, Nicu Constantinescu, după un proiect al arhitectului Alexandru Săvulescu, ce a supravegheat lucrările până la moartea sa, în 1902, lăsând în locul său, la edificarea proiectului, pe Ziegfried Kofszynski. Palatul, construit asemănător palatelor din Italia secolului al XIX- lea, are logii preluate și din arhitectura brâncovenească, reprezintă o creaţie eclectică, puțin cam sofisticată, dar cu detalii deosebite, bogate. Palatul Comunal a fost inaugurat în anul 1903, în prezența regelui Carol I și a principelui Ferdinand.

 

Între 1890 și 1901, îl va seconda pe Alexandru Săvulescu la un alt proiect, lăcaşul de cult Biserica Amzei, din centrul Bucureştiului. Biserica fusese ridicată în cinstea praznicului Bunei-Vestiri și a Sfântului Ierarh Nicolae și după incediul din 1846 a fost reclădită din temelie. Lucrările au început în iulie 1898 și s-au terminat în anul 1901 când, odată cu actul de sfinţire, i se mai adaugă și hramul Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena. Echipa de constructori a fost condusă de ing. Dimitrie Dobrescu, pentru decoraţiunile interioare a fost adus pictorul Marchetti Umberto, care, împreună cu Kofszynski l-au secondat pe Alexandru Săvulescu. Din păcate, proiectul de autorizare a locașului de cult nu s-a găsit la Arhivele statului. Interesant la volumetria acestui lăcaș este chiar conceperea sa, care frapează prin importul de subansambluri de factură occidentale. Intrarea principală este adăpostită de un exonartex de forma unui arc truiumfal trilobat, flancat de două turnulețe și cu un pinion dantelat surmontat peste arc. Nu era o compoziție obișnuită la bisericile ortodoxe mirene din București! Este adevărat că era epoca în care se încercau forme noi la lăcașuri de cult ortodoxe, dar în spiritul canoanelor arhitecturii bizantine. Paramentul, sub formă de alternanțe între asize de cărămidă aparentă și asize de similipatră, sugera totuși apartenența bisericii la sorgintea ortodoxă și bizantină. Este evident că arhitectul polonez a avut libertatea atât în a ornamenta biserica cu o bogăție de elemente dantelate în piatră naturală, cât și în schițarea originală a volumetria ei.

 

Bun detailist, va fi coptat și în echipa arhitectului I.D. Berindey, format la École des Beaux Arts din Paris, la proiectul Palatului Culturii din Iaşi (1906-1925), construit în stilul neogotic,  apropiat creaţiei sale arhitecturale și artistice, fiind stilul ce a caracterizat întreaga sa viziune artistică de-a lungul timpului.

 

În jurul anului 1909, Ziegfried Kofszynski, în calitate de arhitect al Ministerului de Interne, colaborează cu arhitectul Daniel Renard (1871-1928) în oraşul Constanţa, la construcţia Cazinoului, o clădire în stil Art Nouveau, asemenea celor de pe riviera franceza. Daniel Renard, absolvent École des Beaux Arts din Paris, angajat să proiecteze noua clădire a cazinoului, era român de origine franceză, ce locuia la acea vreme în oraşul Constanţa. Început în 1909, Cazinoul din Constanţa a fost inaugurat la 15 august 1910, în prezenţa principelui Ferdinand.

În 1912,  Kofszynski mai proiectează o locuință unifamilială în București și anume cea a avocatului Nicu N. Negri, în strada fostă Nisipari nr.16, azi strada Ion Slătineanu nr.16.^[7] „Se autoriza dl. Nicu N. Negri a construi la proprietatea nr. 16, str. Nisipari colț cu Crăciun…la față pe aliniere, un corp de clădire cu 3 caturi de zid masiv, acoperit cu metal, după planul aprobat și pe suprafața plătită. Alinierile s-au fixat la 6metri din axa stradei Nisipari sau la 2,45 din bordura trotuarului în stânga și în dreapta la 2,50;…”

 

Planșele sunt semnate de arhitecții Z. Kofszynski și C. Cretzoiu. Incepe un nou parteneriat cu arhitectul C. Cretzoiu, pe lângă celelalte colaborări. Casa din strada Slătineanu, existentă și azi, este o locuință unifamilială, subsol, parter și un etaj. Fațadele au o bogată decorație în stilul eclectic 1900, vienez. O cornișă ornată cu baluștrii ascunde panta acoperișului. Intrarea principală este marcată de un fronton triunghiular așezat la nivelul cornișei, care surmontează cornișa cu denticuli. Un balcon bogat decorat cu parapet din zidărie și baluștrii amplasat la etajul I, devine copertina intrării. Intrarea la rândul ei este marcată de un fronton triunghiular bogat decorat ce include și ușa de lemn de la acces.

 

Între 1911 și 1914, proiectează locuința doctorului Gh. Nanu din actuala stradă Icoanei nr.50 ( fost str. G-ral Lahovary nr.60). Casa nu apare în planul cadastral al Bucureştiului din 1911, dar proprietarul terenului viran în acest plan, este consemnat ca fiind Dr. G. Nanu. În schimb, locuința apare construită într-un plan de situație în dosarul de autorizare a unei anexe, în 1914, pe acest lot, în continuarea casei actuale.^[8]

 

Locuința subsol, parter și etaj este un mic Hôtel particulier. O loggie în arc mâner de paner amplasată in etaj, în axul fațadei principale, marchează intrarea oficială în clădire. Coronamentul cornișei bogat decorat cu denticuli, ancadramentele ferestrelor la fel decorate cu vrejuri și cartușe relevă abilitatea cu care arhitectul manevra vocabularul eclectic de influență vieneză, sensibil și romantic.

 

Din 1919, Z. Kofszynski face parte, în calitate de arhitect adjunct, din conducerea tehnică a Societăţii Mărăşti, împreună cu arhitectul șef C. Cretzoiu (1879-1948)^[9], cu arhitect adjunct George Cristinel, Şerbănescu şi Spreitzer, ambii constructori desenatori. Scopul societăţii era acela de a reface satul Mărăşti, distrus de luptele de eliberare din Primul Război Mondial și de a construi case tip, ce erau oferite apoi gratuit locuitorilor. Una dintre cele mai mari realizări ale Societăţii a fost înfiinţarea unei instituţii de învaţământ, Şcoala Regina Maria. O altă operă remarcabilă a Societăţii a fost şi ridicarea Bisericii din Mărăşti, la care se adaugă alte numeroase obiective orfelinate, sanatorii, şcoli, parcuri, lucrări de amenajare şi împrejmuire, precum cea a unui nou cimitir al satului. Mausoleul de la Mărăști, în amintirea bătăliei omonime încheie seria de edificii destinate comemorării eroilor din Primul Război Mondial.

 

Toate lucrările sale din România, fie că sunt locuințe, fie clădiri cu alte destinații, au câteva elemente caracteristice, care indică contribuția arhitectului polonez de orientare occidentală. Spre exemplu pinioanele neogotice sau turnulețele cilindrice cu acoperiș înalt sau ancadramente cu decorații neogotice amplasate nesimetric în fațadele principale, având un volum dominant, imediat trimit cu gândul la un anume autor. O altă variantă stilistică practicată și specifică lui Kofszynski în spiritul romanticului eclectism vienez, care impune simetrie fațadelor principale și un ax central marcata de poziționarea întotdeauna un arc triumfal, ieșit din câmpul fațadei sau a unei o loggie sau a unui fronton. O decorație delicată, adeseori florală se așează peste ancadramentele ferestrelor sau un rând de baluștrii neoclasicizanți sunt superpozați peste cornișele ornate cu denticuli, pentru a ascunde învelitoarea acoperișului. Sunt semne ale unei virtuozități artistice în abordarea stilurilor istoriciste. Planurile locuințelor sale urmează aceleași scheme funcționale tipice anilor 1900, ele sunt legate de un partiu simetric în general, cu o intrare principală centrată, urmată la interior de un hol median de primire care distribuie perimetral accesul în camerele adiacente (sufragerie, salon, dormitoare, birou). În funcție de numărul de niveluri ale locuințelor, holul central cuprinde sau nu și o scară  monumentală.

 

Spre sfârșitul vieții abandonează stilurile sale occidentale pentru a încerca timid limbajul neoromânesc.

 

Cercetarile istorice întreprinse în arhive au relevat un alt proiect semnat de arhitectul  Z. Kofsinski la adresa din București str. Gândului nr.13, azi Iuliu Valaori nr.13. În anul 1927, avocatul Grigore Popescu obţine autorizaţia de construire nr. 5021/1927, pentru locuința sa unifamilială în stil neoromânesc. Proiectul pe baza căruia a fost ridicată casa studiată a fost făcut în anul 1927 de arhitectul  Z. Kofsinski, care menționează sub semnătură că va fi edificată fără supraveghere și fără conducerea lui. Proiectul acestei case este nereprezentativ pentru activitatea sa de arhitect.^[10]

 

Probabilitatea ca în timp să apară și alte clădiri realizate de arhitectul polonez este un deziderat care speră într-o completare a unor lacunele ale istoriei arhitecturii românești. (Foto nr.17., 18.). Ne mai rămâne să mai descifrăm un detaliu foarte important din biografia sa: timiditatea, nesiguranța sau faptul că a fost greu acceptat în bresla arhitecților autohtoni l-au forțat să semneze mai întotdeauna alături de un alt arhitect!

 

 

Bibliografie selectivă

 

Ruxandra Beldiman, Castelul Peleș, expresie a fenomenului istorist de influență germană, ed. Simetria, București, 2011

 

Arh. Toma T. Socolescu, Arhitecți străini, ”Fresca arhitecților, care au lucrat în România în Epoca Modernă, 1800-1925”, Ed. Caligraf, 2004

 

Diana Cofşinski, Ziegfried Kofszynski 154 de ani de la naştere, 80 de ani de la dispariţia sa, Magazin, dec 2012.

 

–––––––––––

 

[1] Diana Cofşinski, Ziegfried Kofszynski 154 de ani de la naştere, 80 de ani de la dispariţia sa, Magazin, dec 2012, Lemberg, în germană, Leopolis, în latină, Lwowa, în poloneză, azi oraşul Lviv, în Ucraina.

[2] ANR-SMB, fond PMB-STh. Dos. /1892

[3] ANR-SMB, Fond PMB-STh., Dosar nr. 57/1892

[4] PMGB-APMB, Fond PMB-STh. Plansă înserată în Dos. Nr. /1928 Dr. Lupu din bd. Dacia 41, arhitect Virginia Andreescu-Haret.

[5] ANR-SMB, Fond PMB-STh. Dos. nr. /1898

[6] Magda Antoniu, „Reședință pentru Principele Nicolae”, în România Liberă, Supliment, miercuri 23 august 2006.

[7] ANR-DMB, Fond PMB-Sth, Dosar nr. 169/1912

[8] ANR-DMB, Fond PMB-Sth, Dosar nr. 251/1914

[9] Din datele puse la dispoziție cu generozitate de d-nul inginer Niculae Mircea și arhitectul Dan Oproiu

[10] Cristina Ionescu, Josef Kovacs, Studiu Istoric pentru Imobilul Din Str. Iuliu Valaori, Nr. 13°.  Analiza valorilor Istorice, Arhitecturale și Urbanistice -Reguli Generale de Intervenţie pentru Conservarea Valorilor Instituite și Integrarea în zonă, 2010

 

Adaos:

Casa Bălăceanu-Stolnici

Str. Gina Patrichi nr. 4