Inaugurare Cișmigiu

Inaugurarea oficială a grădinii publice a avut loc în 1854, atunci fiind apreciate realizările lui Meyer care prevăzuse pajiști, boscheți, coline, lacul cu insule, grote și alei șerpuitoare. Imaginile panoramice realizate în 1856 de Ludwig Angerer ne oferă diverse priveliști asupra acestei grădini. Mai interesant decât aprecierile locale, rămâne însă răsunetul de care s-a bucurat această realizare a lui Meyer în întreaga Europă. Apelând la un amplu articol din ziarul ”The Paisley Herald and the Renfrewshire Advertiser” din 16 septembrie 1854[1] putem gusta din savuroasele descrieri ale vegetației parcului, dar și din aprecierile ironice asupra modei bucureștene:

 

„Grădina la Ceșmedjou, București, se află într-o suburbie, dar este înconjurată de case; în urmă cu 5 ani era o mare mlaștină, în care tinerii boieri vânau rațe. Un neamț de mare talent, Myars, care s-a inspirat după o ședere lungă în Anglia, a sosit la București într-un moment binecuvântat și a fost angajat de guvern să transforme această sălbăticie într-un zonă plină de frumusețe. A secat-o, a strâns apele întru-un heleșteu pitoresc, a construit pod, a trasat poverne artificiale, a platat copaci, flori și a așternut alei și poteci și dacă nu murea atât de neașteptat, ar fi desăvârșit grădina publică de care oricare capitală europeană ar fi mândră. Chiar și așa cum este, rezultatul îl onorează, mai ales în ochii cei cărora nu au văzut starea inițială din care a adus grădina. Într-un loc, în care cântă orchestra, natura l-a ajutat. Într-o zonă de aproape 300 iarzi pătrați, în apropierea apei, se află sălcii plângătoare enorme; la umbra lor se adună căutătorii de plăceri, contrastul dintre aspectul funebru al frunzișului și crengilor lăsate și mulțimea veselî de dedesubt fiind pitorească și suprinzătoare. Aspectul moleșit, desimea umbrei, aerul de melancolie care pare să învăluie fiecare frunză, fac ca în imaginația oricui să apară ideea că ele protestează contra veseliei la care sunt martore și murmură „Vanitas vanitatum!” în mijlocul muzii, a râsetelor și a mâncatului de înghețată.”

 

Ritualul unei zile de plimbare începea la ora 3 după-amiaza și dura până la apusul soarelui, în parc fiind întâlniți deopotrivă familii de boieri, țărani, țigani, ofițeri, dar toți mândri în hainele de paradă pe care le etalau. Corespondentul de la Daily News consemna, plin de uimire, schimbările rapide ale modei, chiar în mai puțin de 12 luni, dar și anacronismul tinerilor îmbrăcați după ultima modă de la Paris și Londra și giubelele până la pământ ale bătrânilor boieri.

 

Fie din văzute, fie din auzite, ziaristul comentează și starea proastă a drumurilor, obieciurile vizitelor, magazinele și casele boierilor. Acestea din urmă sunt comparate cu reședințele pariziene din cartierul St. Germain, fiind la fel de întunecate, cu porți semețe și curți largi, dar neavând mai mult de un etaj din cauza cutremurelor dese. Ele erau mobilate în stil francez, cu podele ceruite, camere aerisite și mobilier elegant adus de la Viena, căci suntem încă în plină epocă Biedermeier la București. Aprecierile sale continuă astfel: „Cred că niciun oraș similar ca mărime din lumea aceasta nu se poate mândri cu sau etala așa extravaganțe, veselie și imoralitate. Toți își cheltuie până la ultimul ban – și numai Dumnezeu știe pe câtă suferință și mizerie a țărănimii – pe aceste etalări pline de ostentație.”[2]

 

[1] Corespondent Daily News, Bucharest, p. 8

[2] Ibidem