1849-1856

Născut la Craiova, Barbu D. Bibescu este adoptat de marele ban Barbu C. Știrbey, al cărui moștenitor va deveni în 1813, și este trimis la 12 ani la București la Colegiul Sf. Sava; după 1817 pleacă la Paris unde va urma timp de 4 ani colegii particulare, cu profesori francezi de economie politică și drept. Întors de la Paris, se refugiază cu familia la Brașov, pe timpul revoluției lui Tudor Vladimirescu; tot aici are loc căsătoria cu Elisabeta Cantacuzino (1805-1874), fiica Elenei Brâncoveanu și a lui Grigore Cantacuzino-Pașcanu. Cuplul revine în Țara Românească în 1825, stabilindu-se în casa de pe Podul Mogoșoaiei, devenit mai târziu palatul domnesc Știrbey; vor avea opt copii.

”Știrbei n’a fost niciodată un entusiast, nici un vorbăreț și puțini oameni au pătruns vreo-dată în intimitatea cugetului și a vieții sale. Trăia în mijlocul dușmanilor, și aceasta o știa foarte bine; în viața lui n’a avut un adevărat prieten sau un ajutor sigur la lucru; din fire era sfios, și educația lui desăvârșită izbutise numai să împace această sfială cu demnitatea înnaltelor dregătorii și a situației supreme. ”(N. Iorga, Viața și domnia lui Barbu D. Știrbei, domn al Ţării Româneşti (1849-1856), Institutul de Arte grafice „Carol Goebl”, Bucureşti, 1905, p. 21)

Barbu D. Știrbey a servit în administraţie (vistiernic, vornic al Poliției, ministru al cultelor și afacerilor bisericești, de interne, al justiției) sub Pavel Kiseleff (1788-1872, administrator 1829-1834) și în timpul domniei lui Alexandru D. Ghica (1796-1862, domnește între 1834-1842). Între 19 iunie 1829 – 4 aprilie 1830 Barbu face parte, ca secretar, din comisia de redactare a Regulamentului organic. În 1834 redactează darea de seamă a perioadei Kiseleff la terminarea mandatului acestuia. În 1840 înaintează Adunării generale un raport asupra reformelor judiciare. În 20 decembrie 1842/ 1 ianuarie 1843 candidează contra fratelui Bibescu și a lui George Filipescu și pierde alegerile.

În iunie 1843 devine ministru de interne în timpul domniei fratelui său Bibescu.  Dintre lucrările majore din epoca aceasta sunt cele ale șoselei spre Brașov și spre Sibiu și a alteia spre Turnu Severin; asanarea Cișmigiului și lucrările la grădina publică ce îi va purta și numele o vreme; podul Slatinei; concesionează exploatarea pădurilor unei firme franceze cu sediul în Craiova, se aduc 200 de francezi în țară, dar firma fiind falimentară, Barbu Știrbey va acoperi o parte din datorii; demarează lucrările la Teatrul Național și Șoseau spre Herăstrău, precum și la Grădina Kiseleff.

În iunie 1846 este numit mare ban al Țării Românești, iar la sfârșitul anului 1847, pe fondul unor dispute cu domnitorul,  se retrage din serviciul public, plecând la Paris la fiii săi.

În data de 16/28 Iunie 1849 este numit prinț gospodar al Țării Românești, iar la 31 iulie este confirmat de Poartă. Discursul său din 16/28 iunie evidențiază necesitatea unei reforme morale și instituționale, punând accent pe nevoia educării poporului, prin credință, dar mai ales printr-o reorganizare a Eforiei Școalelor Naționale; respectarea legii și prosperitatea publică; încurajarea comerțului ca sursă a prosperității; atragerea și încurajarea comercianților și industriașilor; protejarea și apărarea drepturilor țăranilor.

De numele lui Barbu și al Elisabetei Știrbey se leagă înființarea în București în 1843 a primei școli de limba română pentru fete și în 1851 a Pensionatului de fete (devenit ulterior Școala Centrală). Implicarea tuturor descendenților masculini Bibescu Știrbey în calitate de epitropi ai Așezămintelor brâncovenești a dus la dezvoltarea spitalului, azilului, școlii și bisericii Domnița Bălașa.

Familia domnitoare a susținut înființarea unor importante instituții publice precum Școala de Agricultură de la Pantelimon, Școala de arte și meserii de la Mavrogheni, Grădina Botanică, Școala de chirurgie de la Mihai-Vodă.

În plan privat, remarcăm opţiunea lui Barbu D. Ştirbey pentru adoptarea stilului neoclasic în ceea ce priveşte reşedinţa sa din Ulița Mogoșoaiei, o fostă casă boierească de la sfîrșitul sec. al XVIII-lea transformată de arh. M. Sanejouand între 1833-1835; aceleași gusturi se vor regăsi și la Cotroceni și la o  reședință de vară proiectată în 1850 de arh. Anton Hefft.