Grădina Bibescu

Justificând necesitatea înfrumusețării orașului și răspunzând solicitărilor unor boieri și negustori, domnitorul Barbu D. Știrbey hotărăște cumpărarea de către magistratului orașului a moșiei și conacului[1] de vară ce aparținea familiei sale, la jumătate de oră de mers dincolo de barieră. Primul document identificat în arhive a fost datat în 2 februarie 1853; Știrbey solicita și realizarea unui inventar al clădirilor, a stării lor, a mobilelor lor, precum și al florilor și uneltelor din grădină. De asemenea, se mai solicita și ridicarea în plan a tuturor clădirilor, însărcinându-se în acest sens arhitectul orașului, Lorenz Engelbrecher.[2]

Intrată în posesia familiei din timpul părintelui domnitorilor, Dimitrie și a unchiului lor, Ștefan, moșia cunoscuse deja intervențiile celor doi pasionați de grădinărit, fiind cultivate plante aduse din diverse colțuri ale lumii. În 9 martie 1809[3] Dimitrie Bibescu îi scria prietenului său negustor din Sibiu că are un grădinar, semn al prestigiului său, dar și al adoptării obiceiurilor înnoitoare ale celorlalți boieri. Peste 2 ani, la 4 martie Catinca Bibescu, soția sa, a scris și ea la Sibiu: „Am auzit că ai grădini foarte frumoase, cu flori, cu zarzavaturi feli de feli. Cere semințuri, cu țidulă, fieștecare sămânți de ceeste” [4], iar la sfârșitul lunii mai cere din nou „sămânți de flori” [5] Toate aceste comenzi și strădanii în ale grădinăritului dau roade în familia Bibescu, căci în decembrie 1815 găsim scrisoarea lui Ștefan, care era în căutarea unui grădinar căci: „Am făcut aici la Craiova o grădină nouă, aducând ierburi și flori din Turcia și din Europa”[6]

În timp, Ioan Bibescu cumpărase alte terenuri de la vecinii săi, printre care regăsim numele serdarului Chintescu și extinsese grădina sa. În afară de pavilioane, sere și propriul conac, ce data din jurul anului 1842, se pare că încercase și înființarea unei grădini zoologice, căci unele surse amintesc și de căprioare și ale sălbăticiuni pe care le ținea. Suprafața moșiei însuma 259 pogoane, fiind amintite și clădirile: locuințe, pavilioane, florării și ale dependințe. De moșie se ocupa vechilului lui Bibescu, serdarul Nicolae Dobriceanu. Iată cum justifică Ioan Bibescu acceptarea tranzacției: „că deși n’ au gândit vre-o-dată a înstriina o asemenea proprietate, la care au jertfit însemnătoare cheltueli pentru a ei înfrumusețare, dar pe deoparte avînd în vedere ruinarea ce ise pricinuește cu depărtarea Dumisale d’ aci, și pe de altă parte vrînd a corăspunde și dorinței orășenilor hotărăște a înstriina zisa grădină cu cel maiu din urmă preț de doaă-spre-zece mii galbeni Nr. 12000 care preț vâzînduse de sfat că nu este covîrșitor pe lîngă sumele ce au jertfit Dnu proprietarul în cumpărătoarea locurilor și cu aducerea ei în starea de acum, îl supun în cunoștința C. Departament, și’ l roagă plecat să bine voiască alua seamă și din partei la înnalta aprobație a Măriei Sale”.[7]

Actul de vânzare-cumpărare arată astfel:

„Prin care fac cunoscut că, după înțelegerea cu cinstitul Magistrat al Orașului Craiova, am vândut grădina mea din acel oraș, ce am atât de moștenire cât și de cumpărătoare și care este de două sute cincizeci și nouă pogoane, precum și zidurile de locuință, pavilioanele, florăriile și alte dependințe ce se află în această grădină cu toate movilile și dichisurile lor, după cum în planurile supt No. I, II și III și în listele supt preț de galbeni împărătești douăsprezece mii (12000) aprobat de Măria Sa Prințul Stăpânitor, prin înaltul ofic No. 536 din 26 martie anul curgător, către cinstitul Departament din lăuntru, care sumă am primit-o dela Casa Centrală, dând pomenitului Magistrat dinpreună cu acest act toate documentele ce am avut pentru sus pusa proprietate, în sumă de treizeci și nouă bucăți și spre încredințare am iscălit.

Iancu Bibescu                                                            Anul 1853 Martie 29”[8]

În dosare sunt amintite planurile înmânate de proprietar, trei la număr, două pentru teren – cu toate că ele nu conțineau toate trupurile moșiei- și unul pentru clădiri, precum și trei catagrafii de obiecte.[9] Cel mai mare număr era al zapiselor, 36, ce atestau proprietarii din vechime și tranzacțiile cele noi.

Domnitorul dispune în 10 martie eșalonarea până în 1858 a plăților anuale între instituțiile statului pentru a nu împovăra prea mult Ministerul Credinței, Casa Centrală și magistratul orașului Craiovei. O condiție impusă de Barbu Știrbey a fost și ca: „Magistratul va îngriji a ținea grădina cu toate a le ei în bună stare, a păstra toate obiectele depuse acolo dupe inventariu, fără a îngrădi nimenui a strămuta dintr’ însele cel mai mic lucru”[10] Una dintre cele mai interesante liste, din aprilie 1853[11], ne înfățișează numele și lefurile îngrijitorilor grădinii: George Albeanu, îngrijitorul obiectelor și mobilelor; Ștefan Lani, grădinarul neamț cu 14 lucrători în subordinea sa. Cheltuiala lunară era de 960 lei, iar cea anuală de 11520 lei.

Sursa plan: Arhivele Naționale Direcția Județeană Dolj, fond planuri, fragment din planul Craiovei din 1887

[1] Mai multe informații în lucrarea de doctorat a Oanei Marinache, Arhitectura și decorația interioară a reședințelor Bibescu – Basarab Brâncoveanu, U.N.A.R.T.E., 2015

[2] A.N.R., fond Ministerul de Interne – Divizia comunală, dosar 17/1853, f. 2-3, secretarul statului Ioan Manu

[3] Nicolae Iorga, Scrisori de boieri și negustori olteni și munteni către casa de negoț sibiană Hagi Pop publicate cu note genealogice asupra mai multor familii, Atelierele grafice SOCEC&Co., București, 1906, p. 47

[4] Idem, p. 48

[5] Idem, p. 49

[6] Idem, p. 53

[7] A.N.R., fond Ministerul de Interne – Divizia comunală, dosar 17/1853, f. 5

[8] G. Mil. Demetrescu, „Actul de cumpărare al Parcului Bibescu din anul 1853”, în Arhivele Olteniei, an I, decembrie 1922, nr. 4, p. 322

[9] Este posibil ca o mică parte a acestora să se găsească astăzi în colecțiile Muzeului Craiovei. Planurile și catagrafiile nu mai sunt prezente în dosarul de la Arhivele Naționale ale României.

[10] A.N.R., fond Ministerul de Interne – Divizia comunală, dosar 17/1853, f. 21 verso

[11] Idem, f. 27