Vremelnica grădină
De pe locul de vizavi de Palatul Știrbey, cel vândut Ministerului de Interne și apoi transferat Sfatului orășenesc, se mută chiriașii prăvăliilor, apoi se dărâmă clădirile și se face curățenie.[1]
După ce se așează pământ și nisip și se pavează cu piatră, este desemnat inginerul Alexandru Orăscu să facă măsurătorile locului și să realizeze planul lui, în vederea amenajării unei piețe orășenești. Lucrările se realizează foarte repede și în 16-17 iulie 1852 piațeta este eliberată. La 13 august arhitectul orașului Villacrose ordonă îndepărtarea ultimelor „murdării” rezultate din demolări. Cunoaștem și numele antreprenorului, Nicolae Sotir, care se plângea în noiembrie de neprimirea sumei de 3740 piaștri pentru munca prestată.
Din toamna anului 1852 și până în 29 octombrie 1855 nu mai avem documente care să ateste lucrările de amenajare, cel mai probabil ele fiind întrerupte, mai ales în lipsa domnitorului, în perioada 1853-1854. Însuși directorul grădinilor publice prezintă proiectul de plantare a pieței și asigură speciile de arbori și arbuști din pepinierele din capitală.
La partea A
16 bucăți salcâm ordinar
18 bucăți teiu
4 bucăți palten
16 bucăți coluteia (tufă băștinoasă)
18 bucăți sânger
8 bucăți liliac ordinar
La partea B
6 bucăți prunus (mălin esotic)
10 bucăți rustufin
10 bucăți alun
14 bucăți salbă moale
10 bucăți liliac ordinar
10 bucăți lemnu câinescu
20 bucăți trandafir ordinar
La partea C
14 bucăți teiu
6 bucăți arțar cu foae ascuțită
10 bucăți salcâm ordinar
8 bucăți plută neagră
24 bucăți lemnu câinescu
16 bucăți salbă moale
8 bucăți georgin
(Sursă: A.N.R., fond M.L.P., dosar 81/1852, f.40)
În ciuda dorinței lui Barbu D. Știrbey de înfrumusețare a orașului și de asigurare a unei vederi plăcute de la palatul său, existența piațetei este vremelnică.
În data de 4 august 1859, Consiliul Bucureștiului hotărăște desființarea piațetei, cu toate că se făcuse o cheltuială extraordinară de 6016 lei cu pavarea și nivelarea ei.[2]
Argumentele au fost că nu aducea niciun folos publicului, fiind un loc prea strâmt și că lipsa acută de fonduri îi determina să o scoată la licitație. După încercări repetate de găsirea a unui cumpărător, în aprilie 1860 singurul interesat se arată inginerul hotarnic Scarlat Popovici, oferind însă doar 2320 galbeni (73080 lei). Acestei decizii de vânzare foarte dezavantajoase i se opune în 1861 Ministerul Lucrărilor Publice prin reprezentantul ei, arh. Iacob I. Melik, cerând ca un angajat al guvernului, numit Barclay, să realizeze un proiect de aliniere și abia apoi să se procedeze la o vânzare mai bună. Totuși la 6 martie 1861 plata are loc și inginerul Popovici intră în posesia terenului ce aparținuse cu zece ani înainte domnitorului Știrbey.
[1] A.N.R., fond M.L.P., dosar 81/1852
[2] A.N.D.M.B., fond P.M.B. General, dosar 114/1859
