Jean Marsillon

Jean Baptiste Marsillon a fost angajat în ianuarie 1844 pentru proiectele de canalizare și realizarea ale fântânilo bucureștene de către dr. Nicolas Piccolos, împuternicitul lui Barbu Știrbey, vornicul Departamentului Trebilor din Năuntru.

Primele planuri identificate în arhive datează din mai 1844[1]. În mai 1846 încep lucrările de construcție a Casei Apelor, amplasată în zona în care astăzi se află Palatul Vamei Poștelor, inițiativa aparținându-i domnitorului Gheorghe Bibescu (1842-1848) și fratelui său, Barbu D. Știrbey, vornicul Departamentului Trebilor din Năuntru. Sistemul pompării apelor pentru înființarea a 20 de fântâni a fost inaugurat în 21 septembrie 1847.

La București, începând cu 1 ianuarie 1845, Marsillon i-a avut colaboratori în proiectele de distribuire a apei pe inginerul topograf Alexandru Zanne/Zané și pe picherul Alexandru Rusulescu.[2] Din februarie cei doi încep lucrările de secare a bălții Cișmigiului.[3] Ulterior, Marsillon va propune angajarea lui Gregorie Iovan, pe timpul absenței lui Zané[4], apoi din 27 mai/ 8 iunie 1846 aflăm numele conductorului Weibel, însărcinat cu lucrările la clădirea pompelor, pentru care se solicita o mărire de salariu. Un alt colaborator la distribuirea apelor era Câmpeanu. În 1845[5] găsim și alte nume pe ștatul de plată al celor care se ocupau de fântânile orașului: François Learet, Alexandru Sulescul, Gheorghe Dumitru, Dumitru Catapleșteanul.

În primele luni ale lui 1848, Marsillon întreprinde o călătorie de studiere a diverselor conducte și rezervoare de apă la Constantinopol și în Franța, lăsându-i în locul lui pe Gilbert/Juilbert și Zané. La 3 aprilie[6] se închiriază pentru el noi case, aparținând Zincăi Zalomit, dovadă a dorinței de prelungire a șederii lui în Țara Românească. Totuși activitatea oficială a inginerului francez în spațiul capitalei românești se încheie prin demisie în 16/28 septembrie 1848, lucrările publice fiind coordonate ulterior de co-naționalul său, inginerul mecanic Juilbert. Motivul principal invocat a fost că, după 4 ani și jumătate, nemulțumit de realizările sale, pe care le considera de mică amploare raportate la aspirațiile și promisiunile de proiecte de amenajări de râuri, Marsillon se considera inutil și realiza greutatea găsirii unui loc de muncă la întoarcerea în țara sa.[7]

Orașul continuă se se înfrumusețeze cu alte lucrări hidraulice și se investește în menținerea celor începute. În 1850 găsim informații care se referă și la o fântână monumentală cu un grilaj pe opt stâlpi în Curtea Administrativă, care costa 3474 lei în mai 1850. De asemenea, regăsim și devizul de cheltuieli elaborat în decembrie 1850 pentru întreținerea mașinilor și fântânilor care însuma 28020 lei.

Gestionarea instalațiilor și relațiile dintre angajații străini, pe de o parte și pe de altă parte cu oficialitățile române nu sunt dintre cele mai ușoare. Spre exemplu, în mai 1851, din neglijența a doi conductori care au astupat robineții regulatorii ale jetului de apă de la bazinul cel mare, Șoseaua este inundată. Printr-o scrisoare adresată prințului Știrbey, datată 26 octombrie/ 8 noiembrie 1854 își anunță plecarea și Pierre Martin, care presupunem că a lucrat în serviciul Casei Apelor, îngrijindu-se de foc, în calitate de încălzitor al mașinilor, dar care a intrat în conflict cu inginerul Guilbert/Jilbert, nesubordonându-i-se. Iată cum își prezintă singur situația: „Sosit în București în 1847, am rămas în serviciul statului în calitate de conductor al mașinei hidaulice până în luna iunie 1854, când am fost îndepărtat, în ciuda ordinului Onorabilului Departament de Interne și al Municipalității.

După ce am pierdut trei luni în demersuri inutile mi s-a oferit postul de mașinist la Teatrul Național. Am crezut de cuvință să-l refuz, pentru că acceptându-l, i-aș fi luat pâinea de la gură unui angajat cinstit, tată al unei familii numeroase, fără să-mi ating țelul, acela de a mă reabilita.”[8] Trecând în revistă certificate și recomandările primite de la Marsillon, Visterie, Municipalitatea București, dar mai ales de la prințul Bibescu, conductorul cere o sumă de bani pentru a se întoarce în țara sa.

Așa cum le arată numele, marea majoritate a inginerilor din acest domeniu, au fost de origine franceză. Implicarea lui Barbu D. Știrbey, care de prin 1835 colabora și aducea lucrători francezi în domeniul forestier, care a avut ocazia să călătorească în Franța și să se pună la curent cu noile tehnologii, trebuie că a jucat un rol decisiv în demararea acestor proiecte.

Munca acestor ingineri și mecanici trebuie că a fost una dintre cele mai grele, dovadă fiind și perioada relativ scurtă petrecută de ei în București, dar urmările trecerii lor pe aici, dincolo de realizările concrete, trebuie că s-au făcut simțite și prin pregătirea oferită lucrătorilor români.

[1] A.N.R., fond Planuri, dosar 348

[2] A.N.R., fond Ministerul Agriculturii, Comerciului și a Domeniilor, dosar 16/1845, f. 3

[3] Idem, f. 6

[4] Idem, f. 54. Zané este trimis la Ruskberg/Rusca Montană în Banat, să studieze o fabrică de țevi-conducte pentru distribuirea apei în capitală.

[5] Analele parlamentare, Obicinuita Adunare a Țării Românești 1846-1847, tomul XIV, partea I, Imprimeria statului, București, 1905, p. 223

[6] A.N.R., fond Vornicia din Năuntru, dosar 51/1847, f.127

[7] Idem, f.146

[8] A.N.D.M.B., fond P.M.B. General, dosar 77/1851, f. 243