Nicolae Cuțarida

Inginerul Cuţarida (1854-1929) a rămas cunoscut în istoria arhitecturii bucureştene pentru antrepriza casei Monteoru (1887-1889) şi a Palatului Justiţiei (1890-1895), fiind un colaborator al arhitectului Ion Mincu.

Nicolae a fost fiul pitarului Vasilache C. Cuţardia şi al Elenei Viroşanu şi a mai avut 2 surori, Mari si Fosa si un frate, Jean. A studiat ingineria la Politehnica din Zuerich (1879). In 1881 inginerul s-a casatorit cu o baronesa de ? Vitleken (probabil o deformare romaneasca a unui nume mai putin intalnit), de care divorteaza, pentru a se recasatori in 1893 cu Zoe Davila (1868-1943), fiica dr. Carol Davila (1828-1884).. Cu prima sotie nu a avut copii, cu cea de-a doua a avut cinci: Radu, Dinu, Niculae, Anna si Elena. (Sursa: A.N.R., fond familial Cuţarida, dosar 1, arbore genealogic)

Inginerul a înfiinţat o fabrică de cărămidă în comuna Militari (1895), extrăgând materialul din groapa (azi Parcul Cireşarii) ce îi va purta numele şi care se afla în zona Calea Griviţei – Filantropia. În 1913 fabrica producea şi tuburi de beton. De asemenea, a fondat o antrepriză cu C.Olănescu, cu sediul în strada Regală nr. 19, prin intermediul căreia a realizat şi Palatul de Justiţie din Bucureşti, după planurile arh. A. Ballu şi ale lui Ion Mincu. În 1885 biroul său se găsea în str. Regală nr. 4.

În 1913 Cuţarida a fost obligat de instanţă să achite o datorie asociatului său, Dumitru D. Tacu, prilej cu care aflăm că îi ipotecase acestuia proprietatea în 1911 pentru suma de 122000 lei. În vederea achitării datoriei de 72000 inginerul a vândut fabrica de cărămizi şi a început parcelarea terenului de 140000 m.p. de la bariera Griviţei nr. 304 în scopul construirii de case. Valoarea proprietăţii scoase la licitaţie în 1914 a fost de 295000 lei. Cu acel prilej aflăm că în 1893 Cuţarida ipotecase proprietatea şi lui N. Chrissoveloni, pentru suma de 9500 napoleoni, o altă dovadă a legăturii de afaceri cu acesta, anterioară realizării proiectului imobilului din str. Lipscani nr. 41 (1904). (Monitorul Oficial, 6 octombrie 1913, pp. 6216-6217)

Printre lucrările realizate de inginerul Cuţarida, rezultate din cercetarea în arhive, amintim: plan de situaţie str. Icoanei – str. Căruţaşi (1882); casa din str. Scaune nr. 26 – str. Teilor (1883) casa M. Brăiloiu din Calea Dorobanţi colţ cu str. Victoriei nouă (1884); reparaţii la casa din str. Fontanei nr. 1 (1884); Hala Ghica (1884); atelierul din str. Clemenţei nr. 29 (1884); o magazie provizorie de schele pe proprietatea sa din str. Clopotari nr.9 (1884); imobil E. Budişteanu pe str. Semicercului (1885); Liceul Sf. Gheorghe din Calea Victoriei nr. 138 (1885); cazărmi de dorobanţi şi călăraşi (1886); case pe Cheiul Dâmboviţei (1890); extinderea casei N. Chrissoveloni din str. Manea Brutaru nr. 9 (1890); în 1891 solicita deschiderea unui nou cuptor pentru arderea cărămizilor necesare Palatului de Justiţie, autorizaţie co-semnată de moştenitorii Tonolla. A fost membru al Societăţii Politehnice (1882) şi al Societăţii Arhitecţilor din România (1892). În august 1905 îl găsim consilier comunal al Bucureştiului.

Clădirea Chrissoveloni, care a devenit recent sediul noii librării Cărtureşti de pe strada Lipscani nr. 55, datează din 1904 şi a fost proiectată de inginerul Nicolae Cuţarida. După cum afirma domnul John N. Chrissoveloni (n. 1943), strănepotul proprietarului iniţial al lotului şi clădirii, familia sa intră în posesia locului din strada Lipscani nr. 41 în 1903. Proprietarul iniţial a fost Nicolas Z. Chrissoveloni (1838-1913), în numele Casei colective Chrissoveloni. În 2 ianuarie 1904 se depunea solicitarea pentru construirea din nou pe locul prăvăliilor existente în strada Lipscani nr. 41 şi stabilirea alinierii. Funcţionarii primăriei decretau desfiinţarea tuturor construcţiilor existente şi stabileau o curte de 1/6 din loc şi înălţimea maximă de 10 m. pentru noua clădire de două caturi. Deschiderea la stradă era de 9,40 m. la acea dată.